Una câte una, zilele trec, lăsând în urmă soarele cu ale sale raze dogoritoare, vântul aprig, fulgii cristalini, ghioceii, pomii înverziţi, ploile mult aşteptate(cu bulbuci :P)... A mai trecut o saptamana.
O saptamana, o luna, o frunză călătoare, un destin... A mai trecut un an. A mai trecut o viaţă. E timpul să privim din nou căderea frunzelor. Frunzele ce se desprind de viaţa lor, de ramura lor, pentru a ne colora covorul paşilor...
A mai trecut o zi, a mai trecut o saptamana...A mai trecut o adiere.
Una câte una, frunzele cădeau din pom. Aşa cum o mamă îşi priveşte copiii care încet, încet se îndepărtează făurindu-şi propria soartă, aşa pomul singuratic urmăreşte căderea propriilor frunze... Când o frunză cade, o bucată din natură se ofileşte. Când o frunză cade, un strop de ploaie se strecoară prin albastrul cerului. Când o frunză cade, natura se pregăteşte de doliu... Când o frunză cade, o viaţă de om se sfârşeşte. Dacă o frunză cade, pot spune că şi eu sunt la fel de trecătoare? Dacă o frunză cade, de ce nu aş fi eu următoarea care se desprinde de propria realitate?
A mai trecut o zi. A mai trecut o poveste cu final fericit.
A mai trecut un pas pe cărarea prăfuită a destinului. M-am gândit la prieteni, la mine însămi, am dansat în ploaie, am mângâiat un chip bland, chipul tau, şi am plâns împreună cu frunzele... De ce o frunză trebuie să cadă? De ce eu sunt doar o frunză?
Oriunde m-aş îndrepta, mă izbesc de mine însămi... Oricât aş încerca să mă îndepărtez de propriul eu, îmi amintesc din nou de mine, poate printr-un gând, poate printr-o dorinţă exprimată printr-un zâmbet, poate prin propria reflexie într-o oglindă oarecare...
Dacă ajungi vreodată să-ţi simţi lipsa, e atât de rar... Cu cât încerci mai mult să uiţi de tine, cu atât mai conştient de propria persoană devii. Te gândeşti doar la cei din jur, la binele şi fericirea lor; îţi aminteşti imediat de altruismul tău. Îi ajuţi pe cei săraci; îţi aminteşti imediat de bunătatea ta. Renunţi la ceea ce îţi face plăcere; îţi aminteşti imediat de slăbiciunea ta. Scrii, citeşti, pictezi, dansezi, adormi, te plimbi; îţi aminteşti imediat de propriile sentimente... Te întorci în locul de care aparţii; îţi aminteşti de copilăria cu parfum neschimbat de inocenţă... Îţi aminteşti de tine...şi îţi aminteşti de căderea frunzelor...
În sufletul meu câte o frunză cade în fiecare zi... O frunză din sufletul meu cade pentru o privire dispreţuitoare. O frunză din sufletul meu cade pentru o nepăsare. O frunză din sufletul meu cade pentru o minciuna. O frunză din sufletul meu cade pentru durerea prietenului. O frunză din sufletul meu cade pentru o jignire. Şi sufletul se ofileşte...
Oare când e primăvara sufletului? Oare când inima reînfloreşte? Cu fiecare zâmbet, cu fiecare îmbrăţişare? Cu fiecare strop de ploaie(cu bulbuci)? Cu fiecare act de bunătate? Cu fiecare amintire din mine despre tine?
A mai trecut o oră. A mai trecut un val de amintiri. A mai trecut o aşteptare.
O frunză înfloreşte în sufletul meu cu fiecare privire iubitoare. O frunză înfloreşte în sufletul meu cu fiecare zâmbet fugar. O frunză înfloreşte în sufletul meu cu fiecare speranţă. O frunză înfloreşte în sufletul meu cu fiecare gând frumos, curat. O frunză înfloreşte în sufletul meu cu fiecare dorinţă arzătoare. O frunză, aceeaşi frunză, frunza ce se ofileşte şi reînfloreşte în sufletul meu...aceeaşi frunză sunt eu. Aceeaşi frunză gata pentru o nouă călătorie... Aceeaşi frunză ce se leagănă în bătaia vântului neînduplecat... Aceeaşi frunză ce aşteaptă, aşteaptă, şi aşteaptă din nou... până e prea târziu pentru înc-o aşteptare. Şi aceeaşi frunză sunt eu... Aceeaşi frunză voi fi eu... Când mă voi desprinde de realitatea mea, de ramura mea, pentru a colora covorul altor paşi...
A mai trecut o clipă. A mai trecut o frunză călătoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu