M-am săturat de noapte, nu neapărat ca şi concept, ci ca realitate. Când am ajus aici iubeam ploile de vară şi lungile zile care se terminau doar într-o uşoară înserare. Nu cunoşteam bezna decât în timpul furtunilor. Atunci parcă tot cerul se închidea şi oraşul părea de cremene. Doar câteva lumini vegheau acea furie a naturii, dar totul era fals, mecanic, artificial. Nu exista motiv să te îndoieşti de lumină, pentru că toată negură se risipea în câteva ceasuri. Adormeai pe lumină şi te trezeai în lumină. Acum am parte de echilibrul verii. Lumina e rară şi o întâlnesc foarte târziu, când dă să apună. Nu ştiu cât voi mai suportă lipsa ploilor de nord. Marea e îngheţată şi nu înţelegi mare lucru din valurile ei. Doar o barcă părăsită şi un pescăruş suficient de nebun care a uitat fugă se străduiesc să păstreze amintirile drumului spre casă.
Uneori cazi într-o melancolie teribilă, soră cu depresia, fără un motiv concret. O iei ca atare şi cauţi planeta celor doi sori, de parcă aşa ar fi mai uşor să aştepţi primăvara. Îţi cuminţeşti nervii şi îţi asumi nespusul, ca semn de normalitate.
Oricum, nu mai e mult până la sminteală, dar sunt sigur că primăvara nu-mi va trăda răbdarea, aducând amiaza unui nou ev.
Cred în frumuseţea fiecărei zile, însă uneori mă îndoiesc de noapte. Ar fi prea anapoda să nu o fac.
Vali Balcan
® Flacara Inchinarii Media
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu