odihneam în fotoliul meu în timp ce întunericul nopţii creştea tot mai mult. Deşi camera mea era luminoasă şi
plăcută, puţin din întunericul de afară parcă
se furişase în sufletul meu, acoperindu-i viziunea spirituală. În zadar am încercat să văd mâna suverană care ştiam că o ţine pe a mea şi că îmi conduce picioarele înconjurate de ceaţă de-a lungul unui drum prăpăstios şi alunecos de suferinţă.
Cu inima plină de durere am întrebat: «De ce Se poartă Domnul în felul acesta cu un copil al Său? De ce-mi trimite atât de des dureri aşa de ascuţite şi de amare? De ce îngăduie această slăbiciune nesfârşită care împiedică buna slujire pe care doresc atât de mult să o ofer sărmanilor Lui slujitori?»
Aceste întrebări nerăbdătoare au primit repede răspuns printr-un limbaj foarte ciudat. Totuşi, n-a fost nevoie de nici un interpret, cu excepţia şoaptei atente a inimii mele. Pentru un timp, a domnit liniştea în camera micuţă, fiind întreruptă doar de trosniturile unui buştean de stejar care ardea în şemineu. Dintr-odată am auzit un sunet plăcut şi liniştit: o notă muzicală slabă, dar clară, ca trilul gingaş al unui prigor sub fereastra mea.
Am întrebat cu voce tare: «Ce poate fi aceasta? Cu siguranţă nici o pasăre nu poate cânta afară în acest timp al anului sau noaptea». Dar din nou s-au auzit notele slabe, triste, atât de plăcute şi melodioase, şi totuşi suficient de misterioase ca să ne facă să ne minunăm. Atunci prietena mea a exclamat: «Vine din buşteanul de pe foc!» Focul descătuşa muzica prizonieră din adâncul inimii bătrânului stejar!
Probabil că stejarul a învăţat acest cântec în timpul zilelor când îi mergea bine – când păsărelele cântau vesele pe crengile lui şi când lumina blândă a soarelui îi poleia frunzele gingaşe cu aur. Dar el a îmbătrânit şi s-a făcut tare de atunci. Inel după inel de creştere noduroasă au pecetluit melodia lui de mult uitată, până când limbile nemiloase ale focului i-au mistuit duritatea. Căldura intensă a focului smulgea din el, în acelaşi timp, un cântec şi un sacrificiu. Atunci am realizat: când flăcările suferinţei scot cântări de laudă din noi, suntem cu adevărat curăţiţi, şi Dumnezeul nostru este glorificat!
Poate că unii dintre noi suntem ca acest buştean al stejarului bătrân: reci, duri, insensibili, şi niciodată cântând vreun cântec melodios. Numai flăcările care ard în jurul nostru dau drumul notelor încrederii în Dumnezeu şi aduc fericita ascultare de voia Sa. Pe când mă gândeam la aceasta, focul ardea, şi sufletul meu a găsit o dulce mângâiere în parabola descoperită atât de ciudat înaintea mea.
Da, să cânţi în foc! Dumnezeu, ca să ne ajute, foloseşte uneori singura cale prin care El poate să scoată armonie din inimile noastre tari şi reci: lasă cuptorul să se «încălzească de şapte ori mai mult … decât se cădea să-l încălzeasc㻓 (Daniel 3:19).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu