luni, 21 martie 2011

CE A PROMIS VA FACE


Facă-vi-se după credinţa voastră! (Matei 9:29)

A te ruga pentru ceva poate fi definit astfel: „Să te rogi în felul tău cu deplină credinţă; să ajungi să fii sigur, în timp ce te rogi, că rugăciunea ta a fost acceptată şi auzită; şi înainte să aibă loc evenimentul, cu încredere anticipată, să devii efectiv conştient că ai primit ceea ce ai cerut“.

Să ne aducem aminte că nici o circumstanţă pământească nu poate împiedica împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Noi trebuie să privim neclintiţi la Cuvântul Său neschimbător şi nu la nesiguranţa acestei lumi în continuă schimbare. Dumnezeu doreşte ca noi să credem Cuvântul Său fără nici o altă dovadă, şi atunci El este gata să ne facă după credinţa noastră.

Odată ce a fost Cuvântul Său,

Când El a zis: „Voi face“, [vezi Evrei 13:5]

Lucrul acela va veni în cele din urmă;

Dumnezeu Îşi va ţine totuşi promisiunea. [vezi 2 Cor. 1:20]

Rugăciunile din perioada Cincizecimii erau rostite cu o credinţă aşa de simplă încât erau ca şi cum ai fi încasat un cec. Robert Anderson

Dumnezeu a zis … Şi aşa a fost. Geneza 1:9


21 Martie 2011

joi, 17 martie 2011

Stai acolo unde te-a pus Dumnezeu


Rămâi acolo până îţi voi spune eu. (Matei 2:!3)

Voi sta acolo unde m-ai pus; aşa voi face, dragă Doamne,

Deşi aş vrea atât de mult să plec;

Ardeam de nerăbdare să merg înainte cu oamenii simpli,

Da, vroiam să-i conduc, Tu ştii.

Mi-am plănuit să ţin pasul cu muzica tare,

Să mă bucur când steagul flutură în vânt,

Să stau drept şi mândru în mijlocul luptei,

Dar voi sta acolo unde m-ai pus.

Voi sta acolo unde m-ai pus; voi lucra, dragă Doamne,

Chiar dacă ogorul este mic şi îngust,

Şi pământul este neîngrijit şi plin de pietre mari,

Şi pare a fi lipsit de viaţă.

Ogorul este al Tău, numai dă-mi sămânţa,

Şi o voi semăna fără teamă;

Voi ara pământul uscat şi voi aştepta ploaia,

Şi mă voi bucura când primele fire verzi se vor ivi;

Voi lucra acolo unde m-ai pus.

Voi sta acolo unde m-ai pus; aşa voi face, dragă Doamne,

Voi suporta povara şi arşiţa zilei,

Încrezându-mă întotdeauna în Tine pe deplin; când va apune soarele

Voi pune spicele de grâu la picioarele Tale.

Şi apoi, când lucrarea mea de pe pământ se va sfârşi şi se va împlini,

În lumina strălucitoare a eternităţii,

Când toate dosarele vieţii s-au închis, voi vedea cu siguranţă

Că a fost mai bine să stau decât să plec;

Voi sta acolo unde m-ai pus.

O, inimă neliniştită – care baţi împotriva gratiilor închisorii împrejurărilor tale şi tânjeşti după un câmp mai larg de utilitate – lasă-L pe Dumnezeu să-ţi dirijeze toate zilele. Răbdarea şi încrederea, chiar în mijlocul monotoniei rutinei tale zilnice, vor fi cea mai bună pregătire pentru a mânui cu curaj stresul şi tensiunea unei oportunităţi mai mari, pe care Dumnezeu s-ar putea să ţi-o trimită într-o zi.


marți, 15 martie 2011

Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! (Apocalipsa 15:3)

„La sfârşitul unei zile triste şi mohorâte, mă

odihneam în fotoliul meu în timp ce întunericul nopţii creştea tot mai mult. Deşi camera mea era luminoasă şi

plăcută, puţin din întunericul de afară parcă

se furişase în sufletul meu, acoperindu-i viziunea spirituală. În zadar am încercat să văd mâna suverană care ştiam că o ţine pe a mea şi că îmi conduce picioarele înconjurate de ceaţă de-a lungul unui drum prăpăstios şi alunecos de suferinţă.

Cu inima plină de durere am întrebat: «De ce Se poartă Domnul în felul acesta cu un copil al Său? De ce-mi trimite atât de des dureri aşa de ascuţite şi de amare? De ce îngăduie această slăbiciune nesfârşită care împiedică buna slujire pe care doresc atât de mult să o ofer sărmanilor Lui slujitori?»

Aceste întrebări nerăbdătoare au primit repede răspuns printr-un limbaj foarte ciudat. Totuşi, n-a fost nevoie de nici un interpret, cu excepţia şoaptei atente a inimii mele. Pentru un timp, a domnit liniştea în camera micuţă, fiind întreruptă doar de trosniturile unui buştean de stejar care ardea în şemineu. Dintr-odată am auzit un sunet plăcut şi liniştit: o notă muzicală slabă, dar clară, ca trilul gingaş al unui prigor sub fereastra mea.

Am întrebat cu voce tare: «Ce poate fi aceasta? Cu siguranţă nici o pasăre nu poate cânta afară în acest timp al anului sau noaptea». Dar din nou s-au auzit notele slabe, triste, atât de plăcute şi melodioase, şi totuşi suficient de misterioase ca să ne facă să ne minunăm. Atunci prietena mea a exclamat: «Vine din buşteanul de pe foc!» Focul descătuşa muzica prizonieră din adâncul inimii bătrânului stejar!

Probabil că stejarul a învăţat acest cântec în timpul zilelor când îi mergea bine – când păsărelele cântau vesele pe crengile lui şi când lumina blândă a soarelui îi poleia frunzele gingaşe cu aur. Dar el a îmbătrânit şi s-a făcut tare de atunci. Inel după inel de creştere noduroasă au pecetluit melodia lui de mult uitată, până când limbile nemiloase ale focului i-au mistuit duritatea. Căldura intensă a focului smulgea din el, în acelaşi timp, un cântec şi un sacrificiu. Atunci am realizat: când flăcările suferinţei scot cântări de laudă din noi, suntem cu adevărat curăţiţi, şi Dumnezeul nostru este glorificat!

Poate că unii dintre noi suntem ca acest buştean al stejarului bătrân: reci, duri, insensibili, şi niciodată cântând vreun cântec melodios. Numai flăcările care ard în jurul nostru dau drumul notelor încrederii în Dumnezeu şi aduc fericita ascultare de voia Sa. Pe când mă gândeam la aceasta, focul ardea, şi sufletul meu a găsit o dulce mângâiere în parabola descoperită atât de ciudat înaintea mea.

Da, să cânţi în foc! Dumnezeu, ca să ne ajute, foloseşte uneori singura cale prin care El poate să scoată armonie din inimile noastre tari şi reci: lasă cuptorul să se «încălzească de şapte ori mai mult … decât se cădea să-l încălzeasc㻓 (Daniel 3:19).


Charles H. Spurgeon