Îmi doresc să mă ascund în Dumnezeire…dar m-am ascuns aşa de mult înlăuntrul meu încât nu mă regăsesc.
…nimeni…
Mi-s clipele grele ca plumbul. Inima îmi tânjeşte după ceva,cândva real în mine, dar a devenit poveste…mi-e dor şi dorul îmi este un blestem al sufletului. Mă duce în pragul nefiinţei, acolo, unde eu nu mai sunt eu şi nu mai e nimic după…
Mi-e frică să mai cred, mi-e frică de atingerea luminii pe pleoape-mi, mi-e frică de tresărire, mi-e frică de viată ca şi când ar fi moarte. Totul este îngrozitor de nemişcat ca într-un coşmar. Mă simt ca un om viu într-un coşciug. Ca o inimă de carne într-un trup de piatră…bătăile ei îi provoacă inevitabila zdrobire…Pe cine încălzeşte că bate?
…paşii îmi sunt goi, nu lasă urme…nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu m-a văzut, nimeni.
…resemnare…
Pe piatră calc şi vântul îmi şuieră. Pustiul mi-e locul de poposire.
Eu nu îmi sunt deajuns…
Plâng, şi lacrimi mă plâng, gem şi jelirea mă sfâşie, mă tem că nu sunt prea aproape să mă ţin de mână când piciorul îmi alunecă pe abrupt. Mi-am căutat salvarea oglindindu-mă, strigătul se sparge în mine şi vibrez a durere mocnită…mă tem că nu îmi sunt deajuns ca să mă salvez. Resemnarea îmi este fugă, dar piciorul se încăpăţânează împotriva inerţiei să mă ducă la Calvar. Locul morţii. Oare nu am murit de tot? Ce mai trebuie să las în urmă? La ce trebuie să mai renunţ?...La mine!
…alunec…
E o cădere lină, ca o acoperire de aripi, ca un cânt de îngeri…Îmi regăsesc deschiderea pleoapelor în lumină, îmi încălzesc primăvara în priviri, mă odihnesc în ţinerea de mână a Unuia cu Semne de Cuie în Palme. Nu îmi sunt eu…şi sunt. Salvarea mi-e oglindită în Chipul Celui ce e în mine. Eu, nu îmi sunt deajuns…Elîmi este!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu