Tată, am obosit!
Am alergat prea mult, m-am trudit să adun, să strâng fără Tine.
Mi-am risipit puterea şi timpul pe care Tu mi l-ai dat, umblând după nimicurile acestei lumi. Am uitat atât de repede a cui fiică sunt!
M-am bizuit mult prea mult pe puterile mele, pe ambiţiile mele egoiste, pe tot ce ştia mintea mea îngustă.
Iartă-mă, Tată! Tu îţi doreai să mă iei de mână iar eu purtată de ambiţiile inimii căzute fugeam cât mai departe de Tine.
Nu am adunat nimic, se revarsă zorii zilei, şi eu stau şi plâng cu amar, când văd cum am eşuat iar.
Iartă-mă, primeşte-mă, ajută-mă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu